Posts tagged ‘trairi’

 

De dincolo de munți

Read full article  |  10 Comments

Sinca Veche, Brasov

Sinca Veche este un sat simplu de dincolo de munți, mai sus de Rasnov, spre drumul Fagarasului. Un sat ca oricare altul, daca stau sa ma gandesc bine un sat de oieri sau poate de oameni plecati sa munceasca prin tari straine.

Aparte sunt peisajele vazute de pe dealuri, asa cum sunt acestea din panorama de mai sus, si acel schit sub pamant de care n-a auzit foarte multa lume. Unde nici nu este asezat pe o ruta turistica, nici soseaua care merge la Sinca nu ii indeamna pe soferi la drum, cine stie? Desi, fata de anii trecuti progresele se vad.

Schit nouE un loc deosebit, deosebit si frumos, o liniste care cade pe tine si te invaluie. Nu indraznesti sa vorbesti cu glas tare, e numai vantul si vocea cantaretilor din corul schitului nou. Nu trebuie, cred, sa fi religios practicat sau habotnic ca sa apreciezi frumosul, grija pentru istorie, credinta oamenilor de aici si a celor care ii trec pragul.

Venind de la Fagaras, faci dreapta imediat dupa strandul din satul Persani, treci calea ferata si apoi drumul te scoate drept in sat, la o intersectie in T. Faci stanga si apoi dreapta, indicatorul colorat in maroniu te ghideaza. O sa mergi pe o straduta stramta (nu te ingrijora, e sens unic) si apoi usor stanga.

Ultimele case raman in urma, doua indicatoare pictate pe scandura o sa te puna sa alegi: spre grota (va trebui sa pachezi undeva si sa mergi pe jos prin padure 5 minute) sau spre mănăstire (si vei urma soseaua cale de doi kilometri, pana in parcare). De ajuns, ajungi la aceleasi locuri, am vrut sa vad cum e drumul lung, pe cel scurt facandu-l acum cinci ani.

In zi de sarbatoare cred ca e plin de lume, dar daca mergi intr-o zi obisnuita – dis de dimineata sau pe inserat – o sa fie pustiu, n-o sa iti tulbure nimeni gandurile si cugetarile.

 

Ganduri din liceu

Read full article  |  9 Comments

Aseara, a venit copilu’ la mine intrebandu-ma: “al carei tari este steagul asta?” Arunc o privire. Ma gandeam ca o sa fie simplu :), dar cand colo un steag viu colorat in albastru, galben si verde, cu un soare in partea dreapta.

Bineinteles ca nu aveam nici cea mai vaga idee. Si, decat sa induc copilul in eroare cu vreo informatie gresita ii raspund calm: “nu stiu, dar putem afla”. Si, il iau de manuta si ne indreptam spre biblioteca, spre dictionarul meu preferat “Le Petit Larousse en couleurs», dictionar vechi, achizitionat din banii de alocatie in primul an de liceu. Imi adusesem aminte ca pe primele si ultimele doua foi sunt insiruite toate steagurile lumii. Il scot cu grija din biblioteca. E drept ca nu mai facusem asta de foarte mult timp, franceza fiind neglijata in ultima perioada, de la bacalaureat incoace :). Il deschid. Cand colo, intre primele pagini gasesc o foaie dictando, ingalbenita de timp, pe care scrisesem ceva cu un stilou, cu penita groasa. Ii arat copilului steagul, identificam ca apartine Rwandei, apoi ma asez in fotoliu cu foaia asta in mana.

Incep sa citesc:
“Stau in asteptare la masa de scris. Penelul meu asteapta un impuls fecund, dar oboseala il domina. Cuvintele vor sa se nasca pe hartie, dar oboseala respinge muza. Ceva imi impune sa parasesc acest loc al desfatarii si al suferintei. Trupul meu se deplaseaza ca un corp imaginar de stafie de ale carei poale i-au fost legate doua greutati. Picioarele merg independent de mine. Eu nu mai simt nimic decat o epuizare imensa. Trupul al carui posesor banuiesc ca sunt, pentru ca vad numai membre dar niciodata fata sau spate, se intinde alene pe jos. Mii de ochi se deschid in interior pentru a savura spectacolul agitat al moliciunii mele. Vad ape fierbinti care curg alene clocotind. Vad scantei care se sting si se aprind cu incetineala reluarii. Vad siluete de arbori – umbrela care ard mocnit. Vad pasari ascunse printre neuronii mei tensionati care se abtin sa nu cante, dar care totusi, intinzandu-si aripile gri, lovesc coarda intinsa facand-o sa vibreze. Vad… . Acum vad camera, odaia, cochilia mea. Sau ma prefac ca o vad, caci eu sunt cu ochii atintiti in tavan, privind la tantarul care mai tarziu se va infrupta molipsindu-se cu singele meu obosit. Gandul, singura parte mobila din mine, zboara un zbor intors: vad clipe, traiesc senzatii pe care gandul le inteapa subtil eliberand esenta. Atunci totul esential porneste ofensiva, dar… Ce negru! Ce alb! Ce intunecare stralucitoare! Oare ce o fi? Suflet in agonia intoarcerii. Zori. Armistitiu.”

Am ramas ”bouche bée”. Nu credeam ca eu am putut vreodata sa scriu asa ceva. Dar totusi, era scrisul meu… Am facut un efort sa imi amintesc momentul in care am scris pagina asta. Dupa vreo zece minute de concentrare mi-am reamintit. Era dupa ce studiasem simbolismul in opera lui Eminescu, ca precursor al acestui curent literar. Era o incercare de a face o tema… care a ramas la stadiul de ciorna, niciodata citita in gura mare in sala de clasa, niciodata strecurata printre foile profesoarei. Si totusi era semnata cu numele meu complet, dar nu avusesem niciodata curajul sa mi-o asum public. Ce m-a oprit? Poate teama de a primi o judecata gresita, teama de a nu fi destul de bun, teama de a fi luat in deradere de colegi, teama de respingere si catalogare drept ”ciudat”?

Si cu asta, am invatat inca o lectie de viata. Nu ai voie sa te opresti din ceea ce faci doar pentru ca iti e teama de ce vor crede altii despre tine. Asuma-ti orice incercare! Fii mandru de ceea ce faci, dar totodata deschis la sfaturi de imbunatatire a ”creatiei tale”. Iar daca esti de partea cealalta a baricadei, gandeste-te ca o ridicare din sprinceana, sau un ras in barba poate taia aripi, mici e drept, dar cu potential ridicat de zbor pe distante mari.

Image courtesy of Simon Howden at FreeDigitalPhotos.net

 

ce inseamna normal?

Read full article  |  8 Comments

Am ajuns intamplator pe TED si la discursul tinut de Faith Jegede, povestea condensata in aproape 6 minute a ceea ce inseamna viata ei cu doi frati autisti. Si m-am gandit imediat de Mihaita si la tot ce reprezinta ingustimea din mintea unora in a accepta ca altii sunt altfel. Nici mai buni, nici mai rai…sunt pur si simplu altfel.

Ce inseamna normal? Numai ce putem noi intelege si asimila?? Restul nu exista sau e “rau“? Raspunsul cred ca vi-l puteti da singuri, dupa filmulet, am pus aici varianta cu subtitrare in romana.

 

Stand by me

Read full article  |  Comments Off on Stand by me

“Stand by me” – Ben. E. King (1961)

O sa fiu eu al xxxx-lea bloger care aduce pe prima pagina remix-ul acestei melodii. Stiu asta. Si ce daca ! Melodia, cantata asa, este pur si simplu bestiala. Prima oara am vazut-o la Dragos Manac, apoi la Costin. Un sfat calduros: lasati-o sa curga pana la capat, o sa va umple de energie ! In caz ca doriti originalul, este aici. 😀 Enjoy ! Si sa imi spuneti parerea voastra despre Grandpa Elliott – New Orleans…

 

Scrisoare către liceeni

Read full article  |  2 Comments

Un lucru de mirare in peisajul vedetelor de carton din zilele noastre, prezente zilnic la TV sau in “tabloidele” cu tiraj de sute de exemplare.

O scrisoare. O simpla scrisoare, pe care initial am vazut-o la Daimon si mai apoi in recomandarea Trilulilu.

Cei care acum sunt la mijlocul vietii sau care acum 20 ani erau si ei liceeni, se vor regasi in ea. Daca v-a placut raspanditi-o, cu sau fara referinta. Prin bloguri sau e-mailuri, principalul sa ajunga la cati mai multi. Nu va schimba cine stie ce azi, dar azi un pic, maine alt pic, se va misca ceva. Eu mai cred !

L.E.: vezi si comentariile lui Dojo la anti-scrisoarea catre liceeni …

 

Cuvintele

Read full article  |  Comments Off on Cuvintele

“Esti pe o pajiste mare si verde. Un verde crud, frumos. Gazonul e tuns perie, toate firele sunt la aceeasi inaltime, niciunul nu e razvratit.
La marginea pajistii, ziduri. De jur imprejur. Groase, foarte inalte, de piatra cenusie. Ca o cetate veche medievala. Parca ar tasni pur si simplu din verdele acela frumos al pajistii. Nicaieri nici o poarta. Numai ziduri. Sus pe ziduri, oameni. Mai bine zis, siluete de oameni. Multi. Toti cu fata spre tine, dar nu le distingi trasaturile. Sunt linistiti, dar te scruteaza.
Tu esti in centrul pajistii asezat majestuos pe un jilt domnesc, in fata unei mese la fel de domnesti. Si scrii. In continuu. Zi si noapte. Intr-o zi, cuvintele se unesc intr-un suvoi. Se cheama unele pe altele. Se impletesc ca un roi de albine. Le vezi cum pleaca si se aduna toate la marginea zidului. Altele vin in urma lor. Cu toatele se apuca de sapat. Zi si noapte iar. Intr-un final au reusit. Sunt de cealalta parte a zidului. Acum poti iesi.
Esti liber.”