in drumetie

This entry was posted on 11/09/2011 under experiente. Written by:

Vine o vreme cand imi vin sa las si computer si seriale si orice altceva. Si chiar daca nu excelez mai deloc la capitolul conditie fizica, tot ma apuca dorul de mers pe coclauri, in drumetie. Ca si anul trecut totul a plecat tot de la wikimapia.

Undeva mai sus de Valea Calugareasca era marcat un loc ca si “abandoned church”, sus de tot pe dealuri. Ce sa fie acolo ? Ce distanta este ? Cum o fi drumul ?

Pe harta, stim cu totii, totul e simplu si liniar, mai greu un pic pe teren. Socoteala a fost simpla: cu masina pana la scoala din Nicovani si de acolo hai pe jos. Am pus in rucsac fructe, apa plata, servetele si o “foaie de ceapa”, telefoanele incarcate, ceva pe cap impotriva soarelui, polaroizii si gata.

Strada este destul de stramta, am realizat mai apoi ca ar fi trebuit sa las masina undeva in laterala pe drumul national, pana la urma tot s-a gasit un intrand. Prima portiune a drumului e chiar foarte buna: placi de beton si mai apoi asfalt.

Cam ciudata succesiunea, bitumul parea recent turnat, n-am putut decat sa ma bucur. Nu pentru mult timp insa, se termina in apropierea ultimilor case. Incepe drumul pietruit pana la destinatie, de aici, de la ultima cladire din Valea Calugareasca:

Voi merge drept inainte si voi lasa vila pe partea dreapta. Drumul excelent, dar nu pentru “adidasi”, ghetele de trekking ar fi fost binevenite. Oricum e mult mai bine decat daca ar fi fost pamant si praf. De-o parte si de alta se lasa in jos vii, multe vii. Unele bine ingrijite, altele in paragina sau chiar abandonate. Nu sunt specialist, doar compar ceea ce vad si imi dau seama care este diferenta intre o parcela lucrata mecanizat si una din care via a disparut complet si locul ei fost luat de maracinisuri si arbusti.

Pamanturile au fost restituite proprietarilor sau mostenitorilor. Nu i-a mai interesat, nu le-a mai pasat sau n-au mai putut fizic sau financiar, a venit si criza si pe dealuri s-a asternut linistea. Nu mai sunt oameni la munca si nici utilaje. Probabil vreo gena ancestrala imi spune ca lucrurile astea nu sunt ok si ca e pacat de toate spatiile alea care zac nefolosite.

Deja a inceput sa fie cald si niciun copac in zare. Zeci de tufisuri de maces de-o parte si de alta a drumului, fructele rosii si rascoapte ar fi trebuit culese. Sau poate nu, cine mai face dulceata de macese in ziua de azi ? Sau poate le-a trecut vremea, ca poluate nu par a fi.

E liniste, doar vantul suiera, nici un vehicol prafuitor pana acum. Un pas si inca un pas, gafai din greu (lipsa de antrenament 🙂 ) dar e bine. E bine pentru ca mintea se goleste de ganduri, are alte treburi acum: sa tina cadenta corecta, sa comande “racirea”, sa absoarba imagini din toate partile. Ar trebui sa fac o prima pauza, rucsacelul din spate e deja ud de transpiratie si cam ar merge si o gustare. La 200 metri in fata se vede o tufa mare cu o umbra pe masura. Sa profitam de ea acum cat mai este, la intoarcere soarele se va muta si adio umbra.

Aici e perfect, in zare se vede comuna de jos si fostul combinat chimic. Acum nu e decat o rana deschisa a pamantului, macar nu mai polueaza aerul. Dar ia sa vedem ce avem in spate: un bidon de apa e ca si golit, e mult mai bine asa. Acum ca am reglat suflul si m-am si uscat, sa trecem la partea importanta: fructele. Ma rog, fructul. Adica o banana care dispare si ea rapid, coaja este aruncata ecologic printre randurile de vie. Gata pauza, mai e o bucatica de drum si un pic de urcus iar.

Undeva in dreapta, pe culmea urmatoare se vad antene de GSM, sunt chiar trei, probabil cate una pentru fiecare operator. Sunt asezate aproximativ in colturile unui triunghi, la mijloc multi copaci si dintre ei semet de iteste o casa. Acoperis modern din “metigla“, cineva s-a ocupat de ea. Cine si-ar dori sa traiasca intre relee ? Poate e doar o cladire tehnica, desi are un aspect de conac boieresc.

Gata urcusul, sunt pe culmea unde imi propusesem sa ajung, mai sunt cativa zeci de metri pana la destinatie. De niciunde se aude o talanga si un muuuuuuu adevarat de vaca plictisita. E singura vietuitoare pe o raza de cativa kilometri, asa am crezut initial. Cativa pasi si iata, e adevarata descriere de pe net:

Intr-o curte napadita de o vegetatie bogata sta inca in picioare o bisericuta, nu asa de maiestoase ca cele rusesti, dar la fel de trista si napadita de amintiri. In curte cateva morminte, unele de abia ghicite dintre copaci. Cu grilaje mancate de rugina, cu nume si date sterse de ploi dorm peste ani si ani. Sunt nume din anii 189? dar si din 2009, toate la fel de parasite, atacul vegetatiei este de neoprit pretutindeni.

Caramida subtire si mortarul n-au reusit sa dea constructiei rezistenta necesara, chiar daca partea superioara este din lemn. Ce s-a intamplat mai exact: a fugit terenul din acel varf de deal sau crapaturile au aparut la cutremurele succesive din 1940, 1977, 1986 ? Marimea lor ma face sa cred ca ambele ipoteze sunt cele corecte.

Imediat dupa fundatie, la baza zidurilor, de jur imprejur un brau de lemn, vizibil atat la interior cat si la exterior. Asa se facea rigidizarea unei structuri acum zeci de ani, la partea superioara insa e intervenit otelul. Inaintea centurilor de rezistenta din beton exista o forma rudimentara din platbanda. Paradoxal, chiar daca a cazut la pamant in unele locuri, a scapat colectorilor de fier vechi. Daca te uiti atent sub acoperis ai sa vezi in unele locuri ramasite din pictura exterioara. Nu sunt desene religioase ci, aliniati, sunt pictati … ciucuri, ca aceia de la ornamentele covoarelor otomane. Si nu este singurul lucru care te frapeaza. Mai sunt feresterele, care par umplute cu zidarie la ceva timp dupa ce constructia originala s-ar fi terminat. Ca si cum cineva ar fi vrut sa le acopere, dar anii a scos la iveala diferenta de structuri. Si nu sunt singurele lucruri care par “adaugate’.

Turla bisericii este din lemn, bucatile de tabla care ii asigurau impermeabilitatea au zburat de mult, apa a curs nestingherita prin toate cotloanele distrugand ziduri si picturi. N-au mai ramas decat cateva ici si colo, pline de praf sau negre de vreme. Una din picturi e mai speciala, aparent sunt doua straturi succesive de impodobire.

Tocurile ferestrelor, buloanele de fier, usa de la intrare cu incuietoarea ei speciala aduc un aer al anilor 1800, spre deosebire de clopotnita din curte, cu aspectul ei de turla de sonda. Lipseste clopotul, este lucrul care se ia ultimul probabil, cand se paraseste un astfel de asezamant, ca la navele ce se scufunda, ultimul coboara capitanul impreuna cu jurnalul de bord.

Cred ca asezamantul nu mai poate fi restaurat decat cu un efort financiar deosebit de substantial. BOR are acum alte prioritati, in niciun caz biserica parasita de la Nicovani nu este pe lista ei, sunt convins de asta. De jur imprejur doar cateva case razletite la mare distanta, parohia nu pare deloc numeroasa sau dornica de a pune mana la treaba, de obicei pe baza de voluntariat in astfel de cazuri. Poate ma pripesc si trag ceva concluzii gresite, cine stie ce va mai fi ?

Intorc spatele la toata tristetea asta si ies in poarta privind spre nord. Dealuri, paduri si iarasi dealuri si paduri.

Inainte de a pleca nu uit sa fac un “punct” al locului, ca si la celalalte la care am fost pana acum. Coordonatele GPS sunt: N 44°59’22.01″ si E 26°11’08.46″. A trecut de miezul zilei, ar fi cazul sa o iau pe drumul de intoarcere. E la coborare intr-adevar, dar e si mai cald. Noroc cu cel de-al doilea bidon de apa. Peisajul este superb, se vede pana hat departe, undeva in dreapta e chiar drumul spre mare, sirul acela lung de plopi catre Ciorani.

De data asta traficul s-a aglomerat, pana jos am numarat … 5 vehicole, un adevarat raliu in comparatie cu urcusul de dimineata. Vantul bate dinspre vest, aduce cu el zgomotul unei sonde de petrol care pompeaza incet dar ritmic din adancul pamantului. Jos in vale, undeva in stanga, alt semn al nepasarii omenesti, o sa il vedeti in pozele din album.

Din pacate astia suntem, este putin probabil ca ajunsi la nivelul asta de indiferenta sa mai putem schimba ceva. Sau nu in urmatorii zeci de ani. Criza nu e de vina pentru tot, e doar o scuza pentru indolenta cateodata.

Una peste alta, n-a fost o zi pierduta chiar daca experienta poate fi numita neobisnuita. Pana la urma trebuie sa iei partile bune din tot si sa nu uiti sa lasi spiritele si energiile negative la locul lor, departe de tine.

Fotografiile au fost facute cu HTC-ul, deci nu dati cu pietre, stim ce poate. Pentru cea panoramica imaginile tot cu dumnealui au fost luate, procesarea lor s-a facut online cu ajutorul dremadar.com.



11 Comments to “in drumetie”

  1. Yamasha says:

    Si eu am parcurs zona aceea cu bicicleta acum multi ani, super privelistea… 🙂

  2. J - imbracaminte femei says:

    Panorama aia se vede aiurea cand bagi zoom. Ai facut cu telefonul pozele?

  3. Mihai says:

    @J: din pacate da 😀 … invatatura de minte sa nu mai renunt la sapuniera, le scoate mult mai decente.

  4. Laurentiu says:

    Ehe. Asa mai merge, weekend, drumetie, timpul a fost superb. Cred ca timpul petrecut nu l-ai putut exprima atat de bine in cuvinte.

  5. Nu strica cate o drumetie din cand in cand 😀

  6. Destul de interesanta aceasta “abandoned church”, cat despre drumul pana acolo : Cam ingust pentru doua masini.

  7. sex shop says:

    foarte frumoase poze, iti recomand sa vizitezi si zona bran-moeciu

  8. Haine says:

    Privelistea mi se pare minunata prin ochii tai…sper as ajung si eu pe akolo…

  9. Haine Online says:

    Foarte linistiotoare zona.Reusite poze.

  10. Bijuterii says:

    O priveliste care te lasa sa visezi.Fain de tine te invidiez!:D:)

  11. Ceasuri says:

    Foarte reusita iesirea,chiar imi place.Stai linistit cas reusite pozele,cel putin pe mine ma satisfac daca nu am sa ajung niciodata acolo:D