acum 22 ani

This entry was posted on 23/12/2011 under experiente. Written by:

Astazi 23 Decembrie 2011 a fost o zi ca toate celalalte, nu-i asa? Te-ai trezit, mic dejun, cafeaua de dimineata – acasa cu familia sau la birou cu colegii, ceva de lucru, nu foarte mult … se apropie Craciunul. Acum fix 22 ani ce faceai? Mai tii minte cumva sau este prea mult de atunci?

Uite, am primit acum cateva zile bune, pe mail, acest mesaj – pentru tine un mesaj banal, dar pentru mine personal nu. L-am tot citit in toata perioada asta, l-am rascitit si multe amintiri ingropate undeva adanc s-au rascolit:

Date: Wednesday, December 7, 2011, 2:57 PM

Se implinesc 22 (douazeci si doi) de ani de cand, intr-un apartament din Ploiesti, un om moare putin cate putin… Avea 18 ani la Revolutie si desi abia fusese luat in armata, a fost trimis la Otopeni, sa lupte cu “teroristii”. Cand au ajuns acolo, autobuzul in care se afla el si colegii sai, la fel de tineri, a fost inconjurat de soldati care au tras in ei fara mila, pentru li se spusese ca in autobuz sunt, de fapt, teroristii. A scapat cu viata, dar datorita ranilor grave la picioare si, mai ales, socului psihic, de atunci nu s-a mai putut da jos din pat.

Acum mai are foarte putin de trait, muschii intregului corp s-au atrofiat si mai are doar putine clipe de luciditate. M-am gandit ca un lucru util pentru el ar fi sa stie ca a avut un sens calvarul asta, ca ranirea lui si moartea camarazilor sai a facut viata altora mai buna. De aceea te rog, daca ai timp, scrie-i cateva randuri despre cum ti-a schimbat tie viata in bine Revolutia si am sa i le dau mamei lui sa i le citeasca.

Multumesc din suflet!

Povestea de mai sus contine o mica inexactitate, dl. Cristian Mihai Tanase se afla, de fapt, intr-unul din cele trei camioane militare care veneau de la Campina. A existat si un nefericit autobuz, dar pentru mai multe detalii aveti istoria amanuntita aici.

El este unul din cei norocosi, dar ganditi-va ce inseamna partea aceea de propozitie pe care v-am subliniat-o in scrisoare: douazecisidoi de ani in care sa nu traiesti de fapt aproape nimic, nici sa mergi la o facultate, sa inveti, sa cunosti oameni, sa calatoresti, sa ai copii, nimic … nimic din toate acestea. Sa stai acolo inchis intre patru pereti, prin fata ferestrei sa treaca anotimpurile, anii si tu sa stai. Atat. Si astfel sa platesti pretul pentru greselile sau intentiile criminale ale unor nemernici. Faceti exercitiul asta de imaginatie, daca puteti! Doar ganditi-va ce au insemnat ultimii fix 22 ani pentru fiecare dintre voi, luati un burete si stergeti tot-tot. Asta este viata pe sfarsite a d.lui Cristian Mihai Tanase si daca mai aveti putere, ganditi-va ce este in sufletul mamei dansului.

Nu va puteti inchipui? Va spun eu: teama, spaima, durere, bucurie, resemnare. O parte din ele le stiu foarte bine, eram militar in termen in data de 23.12.1989, in stare de alarma de lupta sub indicativul de razboi “Radu cel Frumos” din data de 17.12.1989 orele 19:00. Nu va mirati ca am tinut minte ora, asa ceva nu uiti in viata ta, cat traiesti. Mama mea a stiut de mine de-abia de Craciun cand a reusit sa vorbeasca la telefon cu sotia comandantului meu direct, acasa, nu la unitate. Dumneaei a linistit-o spunand ca nu sunt victime, dar suntem dislocati si nu stie mai mult. Si bucuria de a ma vedea de-abia in 30.12.1989, intreg si nevatamat, rupt de nesomn si stres.

N-am scris toate astea pentru a epata, ci pentru a arata ca inteleg, ca martor al acelor vremuri, toata tragedia acestei familii.

Schimbarea in bine de care spunea Ioana, autoarea mailului? Nu vreau sa ma uit in mizeria morala iesita la suprafata in toti acesti ani, la un moment dat va dispare, nu se poata sa nu dispara, macar intr-o buna parte. Vreau sa ma uit la un singur lucru: copilul meu creste si invata fara a avea lipsurile, dar mai ales restrictiile care erau acum 25 ani. Cei care au prins acele vremuri stiu foarte bine: curent, caldura cu taraita, intuneric pe strazi, frica de a vorbi, cultul acela stupid al personalitatii pentru doi batrani paranoici, accesul interzis la calatorii sau la modalitati de informare. Nu, acelea nu erau vremuri pentru a avea copii, chiar daca noi ne-am nascut si am trait o parte din viata in ele. Ca noi parintii ne dorim mai mult si pentru noi, ca – poate – ravnim la ceea ce vedem la altii, este alta poveste.

Pretul platit de dl. Tanase a fost mare, cel platit de nenorocosii lui colegi (¹) a fost extrem, acum dupa 22 ani pot spune ca a fost cumplit de nedrept, toate lucrurile bune sau mai putin bune pe care le vedem in jurul nostru puteau veni si fara atata durere si suferinta. Decretele sau Legile prin care se recunosc meritele sunt cu adevarat necesare, dar sunt cu mult prea putin pentru vietile curmate sau strambate.

——–
(¹) am sa amintesc doar pe doi din cei care si-au dat viata atunci, Aurel Radu si Nicolae Ungureanu din jud. Dolj. Cautand pe net referinte am gasit aceasta pagina din site-ul Portalul Revolutiei. M-am oprit aici dintr-un motiv bine intemeiat, am sa fac o mica completare aici pe blog. Plutonierul Mihai Melinescu, de la UM 01411 Craiova, n-a murit din cauze necunoscute. Ci din cauza unui singur glont, undeva in partea stanga, aproape de linia nasturilor. O gaura mica si neinsemnata in pufoaica cu care era imbracat in dupa-amiaza zilei de 25.12.1989. Au fost procurori, au anchetat, au clasat. Dar gura lumii, si era o lume mica, tot a aflat. Este ceea ce americanii ar fi scris simplu, friendly fire. 🙁



6 Comments to “acum 22 ani”

  1. Eu nu stiam de asa ceva, nu eram pe atunci….:(:(:(…foarte trist ceea ce s-a intamplat….

  2. gabriel says:

    am trecut de anii scolii generale de prin anii 90. sunt curios daca astazi prin orele de istorie sunt mentionati cei care au luat parte la revolutie? daca copii invata despre ei, de bine, de rau…

  3. Tasia says:

    Vai, groaznic… Despre eroii de la Ploiesti nu stiu prea multe lucruri… Imi pare rau pentru el, dar sper sa stie ca exista si romani pentru care sacrificiul sau este unul nepretuit si cinstit asa cum se cuvine.

  4. Laurentiu says:

    Nu putem decat sa fim recunoscatori acestor persoane pentru ce au facut si sa le uram tot binele din lume…asta este viata, suntem prea mici ca sa o schimbam cum dorim.

  5. daca nu ar fi existat revolutia noi in acest moment nu am fi scris pe acest blog , daca nu ar fi existat acei oameni care si-au dat viata noi am duce o viata mizera si in ziua de astazi ( nu spun ca multi nu o duc ) dar daca ai incredere in tine si ai un pic gandire se rezolva totul in ziua de astazi , atat am avut de spus

  6. deci multumim celor care si-au dat viata in 89